Trei plus unu in Barcelona
Din nou despre Woody Allen. Imi place mult, n-am ce sa-i fac. Iar „Vicky.Cristina. Barcelona” mi-a placut mai mult decit „Trandafirul rosu din Cairo”, de exemplu.
Din nou, Allen face ce stie mai bine: creeaza personaje care „sar” din ecran si vin catre tine, si situatii in aparenta banale, dar de fapt incarcate de semnificatii, de inedit, de umor nebun, plin de ironia specifica lui. Ca de obicei, te pune pe ginduri, te determina sa te intrebi ce ai fi facut tu si cum ai fi reactionat daca- din pacate sau din fericire, depinde in ce parte te situezi- te-ai fi trezit in locul unuia sau al altuia dintre personaje. Si uite-asa, mai afli niste lucruri despre tine. Woody Allen e cumplit de sincer. Asta e unul din marile lui merite. E asa de sincer si de autentic, incit te face sa te rusinezi de propriile meschinarii si lasitati. Te face sa-ti doresti sa te dai cu un pas inapoi si sa-ti privesti viata de la o oarece distanta obiectiva, si sa te intrebi cum naiba aia ajuns tu acolo si de ce . Si, daca ai norocul sa fii la fel de onest ca si el, sa-ti doresti sa faci ceva ca sa-ti fie bine cu tine, sa-ti depasesti complexele, teama, micile stupiditati.
Dialogul este viu, plin, cu multe replici memorabile, mai ales cele ale personajului lui Javier Bardem. Si, fiindca tot veni vorba de actori, trebuie sa spun ca, din punctul meu de vedere, toti au fost intr-o stare de gratie. Bardem e intens, carismatic si amuzant, Penelope Cruz e coplesitoare,cum de altfel e mai mereu, nimic nou pinaaici. Surpriza vine din partea celor doua actrite principale : Scarlett Johansson (Cristina) , pentru prima data cu adevarat simpatica, cu un joc subtil, amuzant, proaspat, si necunoscuta (pina acum) Rebecca Hall (Vicky), o aparitie plina de farmec, autentica si foarte bine aleasa pentru rol.
Una peste alta, e bine. Ramii, ca de obicei, cu un gust mai mult amarui decit dulce, cu o senzatie greu de definit, o nostalgie blinda ,un amestec de multe intrebari. Si cu un zimbet larg, cit multe raspunsuri nenumite.