oxigen

nu stiu de ce mi-am amintit in asta seara

de un noiembre nu foarte indepartat

cand ma duceam cu mama si cu sora-mea

sa atarnam, pe la apus, pe o margine de rapa prafoasa

si sa bem, stand cu fundul in balarii

vin rosu ieftin

in timp ce soarele anemic si zburlit se prelingea pe campie

iar slepurile alunecau cu fosnet pe dunare.

nu ne spuneam mare lucru

ne inconjurau uneori tot soiul de caini cu urechi alerte

-dar nu-i nimic, aveam mereu covrigi cu care sa-i imbunam-

si se pare ca erau magici covrigii aia

caci se asezau dup-aia langa noi si stateau tacuti

privind si ei cum lunecau fosnitoare slepurile pe dunare.

luna se facea din ce in ce mai mare

iar lumea, din ce in ce mai mica.

~ prin freefortree pe ianuarie 17, 2012.