abces in exces

ceea ce nu mai poate fi ascuns, machiat, bagat sub pres, astupat, inghesuit – devine evident. evidenta e ceva ce tine de lumina, lumina e ceva ce tine de prezenta intunericului, asa cum abcesul e ceva ce tine de prezenta puroiului. accesele de orice fel – de tuse , de sughit, de nebunie, de isterie, de ras, de susotit, de inghiontit, de iubit – sint declansate de un abces. abcesul e, prin natura lui, misterios, ascuns si tacut. sapa adanc, pe nestiute. si totusi, atunci cand accesul se declanseaza, toata lumea e de parere ca era “de ne-evitat, evident”.

abcesul poate fi lesne starpit. ceea ce nu foarte multa lume stie insa e ca abcesul reapare – e o hidra. abcesul nu se lasa pus la colt. abcesul e un exces si, contrar credintelor, e o cauza, nu un efect.

microscopism

frate, rai mai sintem.
sintem in stare sa lingem pe ascuns borcanul cu gem al vecinului de pat dar sa dam ochii peste cap daca ala fura pe-ascuns o boaba din ciorchinele nostru.
dam cu tifla si ne-mpaunam de mama focului cand avem o pereche de pantofi sau de chiloti, o masina, o pupaza de lut, un cacat mai cu lustru decat celalalt si trecem pe strada cu barbia la sprancene de-atata fala.
ne susotim rautatile cu spume la gura, dar zambim si ne lingusim pe fata – ca nici coaie sa fim sinceri nu avem.
ne strambam si facem comentarii cretine cand ni se semnaleaza un nor, un boschet de liliac, un gard frumos, o funie cu rufe – dar plesnim de cat de sensibili sintem.
n-am mangaia un animal pe cap mai mult de cinci secunde, si-atunci de sila si cu maxilarul inclestat, si ne grabim sa explicam ca “iubim animalele, da’ sa nu umple casa de mizerie” dar cand ne-apucam sa trancanim despre biserici, cruci si matanii ni se umezesc ochii de cat de buni si smeriti sintem.
plesnim de invidie cat e ziua de lunga, si cat e ziua de lata nu facem decat sa gasim cusururi talentului si noua insene, scuze.
ne repezim sa inhatam baxuri de biscuiti si cisterne de sucuri pentru ca se dau impreuna cu un deodorant de veceu sau cu o punga de caramele, dar strambam din nas la “sarantocii” care-si iau haine de la second.
guitam toata ziua ca nu ne mai ajung banii, dar plasma ne este mai mare decat frigiderul, frigiderul, mai mare decat masina, iar masina, mai mare decat casa pee care ne-am trantit-o cat mai latareata, sa se vada de departe.
ne scobim pe furis in nas si in dinti si studiem apoi continutul unghiilor, dar tinem discursuri despre binefacerile gelului dezinfectant.
sintem niste ingalati, dar ciucurii covorului ne stau perfect drepti.
am devenit o armata de isterici ai igienei, sintem niste maniaci aseptici: fara gel dezinfectant la curea, servetele dezinfectante mici in buzunar si de-alea mari pentru veceu in geanta, nu mai putem sa iesim pe usa – s-ar putea sa ne dezintegram spontan, sub armata colcaitoare de nevazute.

ne privim de sus intr-una, sintem suspiciosi, flecari, puturosi, afurisiti, delasatori, invidiosi si acri.

si, mai ales, racnim ca niste apucati de dimineata pana seara: de ce dracu om racni atat unii la altii?

sultry pleasures

mi-am gaurit urechea azi, din nou. asa, dintr-o data – eram in drum spre casa, ma intorsesem de la o jumulire strasnica cu ceara fierbinte, in zone sudice. ceva imi spune ca hotararea brusca de a intra in Claire’s, cu sacosele de cumparaturi in brate, se datoreaza in mare parte poftei starnite de durere, si necomplet satisfacute. sau poate ca nu e vorba doar de masochismul cel dulce, poate ca a dat infantilismul peste mine si m-am apucat sa-mi demonstrez ca mai sint inca pe-aici. sau poate pur si simplu imi doream o schimbare, iar parul m-a anuntat mai demult ca intre noi ceva s-a rupt si ca nu mai poate suporta toate traznaile iar neofilismul meu il cam lasa despicat – astea toate in timp ce mai bine de jumatate de el cadea rapus sub foarfecele fetei dragute de la salon.
asa ca m-am pus pe scaun, fata aia mi-a bagat o hartie sub nas s-o semnez si, in timp ce lumea se foia prin magazin cumparand cercei, gene false si manusi de piele cu tinte, zbang! mi-a fost impuscat cartilajul. am iesit in strada pe trei carari, de parca tocmai fusesem la vanatoare de casaloti si ma-mbaiasem in sange cald.

in orice caz, imi place. si el, si starea pe care mi-o da – dumnezeu stie de ce. asa cum imi plac chilotii fara spate de la Agent Provocateur, desi nu-s snoaba, asa cum imi place sexosenia ferchesa a lui Mario Testino, desi alti fotografi inaintea lui au fost mult mai rafinati si mai dark (si nu ma gandesc numai la Newton). asa cum mor dupa reclamele pentru Chanel ale lui Alice Dellal, desi in alte poze nu o suport deloc. asa cum tipul ala, Ezra Miller – psihopatul din We Need to Talk About Kevin – mi se pare infiorator de atragator, dar doar in anumite ipostaze. s.a.m.d. am obosit, ma retrag sa ma joc cu setul de “skeleton metallic leaves” cu care sper sa fac ceva naibii, sa beau o tuica (sau sa mi-o torn peste ureche) si sa recitesc mailul de la o tare draga si departe prietena. si sa ma gandesc serios cum naiba o sa ma priponesc sa dorm doar pe partea stanga toata noaptea, dracu’ sa-l ia de cercel!

nu inainte, totusi, de-a arata cate ceva din cele pomenite, ca asa se face:

1. precum ziceam, cea mai grozava lenjerie ever (tipa are mutra de cal intepat, de acord, dar mi-a placut nespus culoarea parului):

…si sus-numitul chilot (sau chiloti? oricum, oribil cuvant):

2. mario & kate, the classic combination:

3. alice in chanel:

4. si desigur, ezra miller.

sora

mai tii minte cum cascam gura sub cerul Londrei
numarand lacom avioanele?
treceau cate trei, cate patru, chiar cate cinci deodata
care pictate cu albastru, care cu portocaliu, care cu verde
- incercam sa ghicim care si de unde vin-
si ne intepau ochii de la atata ploaie, de la atata soare
de la atata cer frumos
si ne dureau gaturile intepenite
si genunchii, de la cat stransesera intre ei
cutii cu bere clandestina, ziare de seara si manusi desperecheate.
nu voiai sa mai faci nimic
stateai acolo ca un ghem de bucurie
si te uitai dupa avioane.
eu ma uitam in ochii tai
mai albastri decat albastrul pe care-l stiu la mine
si ma minunam de faptul ca esti acolo
ca strambi din nas la sushi cu tofu, al naibii de dulce
ca lipesti stangaci timbre strambe pe vederi
ca habar n-ai sa te uiti in dreapta, nu in stanga
ca nu te-intereseaza Picadilly, nici Harrods si nici Soho
ca nu vrei sa-l auzi decat pe batranul si frumosul Mare Ben.
uite-asa au trecut o ora, si doua, si trei, si mai multe
si noi am alergat pe malul celalalt
si tu ai vorbit frumos cu o rata perspicace
si eu era cat pe ce sa daram, in goana,
un respectabil english gentleman
cu doua cornete de inghetata in maini
-desi, sa fim seriosi, nu era vreme sau timp de inghetata-
si tu mi-ai zis la un moment dat
-intre cascadori, dansatori si mimi
si in timp ce un soare zburlit si perplex ne musca de nasuri-
“asta o sa fie momentul pe care o sa mi-l amintesc mereu”.
si culmea, chiar asa este
asta si Marele Ben
spre care zvacneai mereu ca o vrabie
si incercai sa-ti ascunzi lacrimile, ca asa de frumos glasuieste
dar nu se face sa pari turist isteric si stupid
si toate avioanele tale
cu aripile lor de aur, insurubandu-se in aer-
asta-i tot ce mai tin si-acum minte.

do you want my?

e asa mare aglomeratie in sala de mese – subsioara intru subsioara, delicatesa langa delicatesa, budinca de orez langa mazare fiarta – incat respiram suierand, precum ceainicele inainte de a se crapa de ziua. sintem asa de intimi, asa de apropiati incat spatiul e frigid si lehamite. avem manecile ponosite de cat s-au frecat in asteptari covarsitoare, dar le ascundem abil pe sub mansetele de dedesubt. avem buchete uriase de garoafe rosii, sintem uriasi, luxosi si obositi. “sint om in carne si oase! sint om in carne si oase!” se aude pe coridor, dar vag – tuturor ne este foame, toti vrem sa inhatam farfurii, boluri, solnite, carafe – e o intreaga simfonie a furculitelor pentru peste.
aspicurile tremura fermecate, mainile noastre se misca precum ochii vii in clestar. cuprindem un arc de cleste inaintemergator, curpindem o alveola de kiwi, un rasfat de icre revarsate lasciv, un rand de carnati zbarciti si cucernici. hapaim tot, ne imprimam amprentele unsuroase si striate in cristal, supa, pendula, lac si mac.

un mic ochi de carpa ne priveste strasnic din coltul cu maturile. mopul insusi, devastat de sine, leviteaza.

gore one-phrase story

de cum am intrat pe usa a vrut sa ma inhate de mana dar nu l-am lasat asa ca l-am agatat eu de cot ca de o toarta ascutita si el m-a tarait schiopatand la el in camera, ma miram cat de repede poate sa topaie asa stramb si cata forta are in el, camera putea ca de-obicei si era intuneric bezna, n-am apucat sa aprind lumina ca mi-a bolborosit fericit “am o surpriza pentru donna, am ceva ce o sa-i placa, stai sa-ti arat” si cand deja intuiam ce desluseam in bezna era prea tarziu sa inchid ochii -ce vedeam in ghivecele lui dragi nu erau plante, erau capete de om cu ochi luciosi.

pentru ca tot e patru dimineata, sint la munca, ploua de se darama acoperisul si am vazut un film cretin si evil. realitatea se combina foarte usor cu celelalte realitati, la ora asta.

mi-am spart dintii intr-o alta dimensiune,

ceea ce m-a facut sa ma intreb serios
daca nu cumva toate lucrurile pe care le-am intalnit in cale
-fie ele calare sau pe jos-
nu au fost decat o intamplare,
ceva mai descarnate decat un os.