prin oras

am trecut pe langa tot felul de oameni in dimineata asta
strangand dragastosi la piept cornetele unsuroase cu fish & chips
duhnea a ulei incins dintr-o dugheana de pe faleza
batea vantul, si mi s-a facut si mie pofta.
intr-un container am vazut o umbrela mare si neagra cu spitele indoite
arata ca o pasare batrana suferind de reumatism.
trecand pe langa niste case, am stat de vorba cu un Nemo de plus
care privea melancolic afara prin acvariul ferestrei.
un pescarus mare cat o gasca
infuleca febril resturile dintr-un pachet
si cand am trecut pe langa el s-a uitat chioras la mine
cu un ochi, apoi cu celalalt
si mi-a zis ceva pe limba lui-
ceva ce semana teribil a injuratura.

oxigen

nu stiu de ce mi-am amintit in asta seara

de un noiembre nu foarte indepartat

cand ma duceam cu mama si cu sora-mea

sa atarnam, pe la apus, pe o margine de rapa prafoasa

si sa bem, stand cu fundul in balarii

vin rosu ieftin

in timp ce soarele anemic si zburlit se prelingea pe campie

iar slepurile alunecau cu fosnet pe dunare.

nu ne spuneam mare lucru

ne inconjurau uneori tot soiul de caini cu urechi alerte

-dar nu-i nimic, aveam mereu covrigi cu care sa-i imbunam-

si se pare ca erau magici covrigii aia

caci se asezau dup-aia langa noi si stateau tacuti

privind si ei cum lunecau fosnitoare slepurile pe dunare.

luna se facea din ce in ce mai mare

iar lumea, din ce in ce mai mica.

iar luna, din ce in ce mai mare.

iarasi pisica-pepene

mi-a aparut in viata si a indraznit in bucatarie

mi-a inspectat oalele si tigaile inca mirosind a spaghete

-dupa ce in sfarsit imi onorasem promisiunea de cinci kile de “a la puttanesca”-

si a pasit gratioasa inapoi afara.

m-am uitat la cer

si m-am minunat

cum noaptea ceacara imi zambea cu numai trei dinti stralucitori.

cand iti dai cu portiera de la masina peste ureche

ti se intampla ulterior tot felul de chestii ciudate.

ba ti se intampla si mai inainte, dar de-abia dupa contactul cu portiera

iti dai seama ca totul in univers se leaga, are miez si se cauta.

cum spuneam, in seara asta ieseam din masina unui coleg binevoitor

(cate lumanari am aprins pentru el in gand, desi nu dau nici o ceapa degerata pe aiurelile astea, dar el da

si cata bere i-am dat in realitate, asta e alta poveste)

care ma adusese de pe o margine a lumii pe cealalta

cand, neasteptat si crancen de dureros,

urechea mea a luat contact cu portiera.

de fapt, exact pe dos s-a intamplat:

portiera s-a repezit, vijelios si cu patima, peste urechea mea stanga.

cred ca: daca mai inainte eram surda

acum sint si mai si.

daca mai inainte vedeam lucruri

acu’ ma vad ele pe mine.

cred ca, deasemenea, durerea, ca si iubirea,

e imprevizibila, bulversanta si nesfarsita.

am stat de vorba deci cu sosonii din lana aspra de langa pat

(unul mai mare si altul si mai mare, facuti de niste maini prietene, deci perfecti)

si mi-au prevestit, solemni, catastrofe infioratoare:

urechea mea palita va deveni un soi de corn al ororii

din care se vor napusti asupra lumii batalioane de urechelnite.

asta mi-a amintit de un om pe care l-am cunoscut zilele trecute

si caruia ii place sa adune gunoaiele de pe strada si sa le aduca la el in apartament

ca sa le recicleze.

vorbesc de gunoaie, da? de tot felul de gunoaie

pe care le aduce la el in apartament ca sa le recicleze

dar pe urma se indragosteste de ele

pentru ca numai el le poate vedea asa cum sint cu-adevarat-

pure si splendide in uratenia lor inutila.

dar in orice caz, ce voiam sa spun:

omul asta -poate il cunoasteti-

caruia ii place sa poarte frac si joben trentuit

si care isi aduna gunoaiele, cu o solemnitate devastatoare,

intr-o minunata valiza din piele de plus,

a fost cel care mi-a aparut in fata dupa faza cu palitura.

ma ridicam clatinandu-ma din masina,

intrebandu-ma -sincer- daca mai exista asa impiedicati inutili si stangaci pe lumea asta

intrebandu-ma -intre altele- cat duh trebuie sa fi suflat zeii asupra ta la nastere

ca sa fii in stare sa te extragi fin, elegant si fara cusur

dintr-o conserva pe roti

cand deodata, mai ascutita decat durerea, mai rapida decat socul,

m-a lovit revelatia:

doamne, cat de plictisitor e sa nu fii pe lumea asta

om nebun.

balena

am dus niste poze la developat

acum cateva zile:

stiam ca e usor demodat, iar privirea omului cu chimicalele

mi-a confirmat ca nu sint o fiinta tocmai moderna.

in orice caz, au trecut doua zile

-o zi si o seara si o dimineata, mai exact-

timp in care am uitat de pozele mele

(erau oricum niste oameni tristi in costume caraghioase)

si cand m-am dus in sfarsit sa le culeg

am platit, si-am aruncat plicul in geanta fara sa ma uit la ele.

le-am rasfoit in graba ajunsa acasa

-repet, erau doar plictisitoare instantanee facute din datorie-

si era mai sa cad din varful patului:

intr-una din ele, in spatele oamenilor de la petrecere, in spatele geamului din spatele lor

se afla un om gol, cu un balon in forma de balena in mana.

ce cauta omul ala acolo?

de ce nu il vazusem pana atunci?

de ce avea o balena pe post de balon?

nu imi puteam explica nici in ruptul capului.

stateam si ma uitam la poza aia

la spatele si fundul gol al omului, caci se pare ca era pudic

la ata pe care o strangea vioi in pumn

la felul sprintar in care parea ca topaie,

judecand dupa felul in care-si tinea picioarele

si uitasem si de apa din cada, care indunda deja tot cartierul

si de cratita in care pusesem vinul la fiert si care deja luase foc.

cand, deodata, omul a intors privirea catre mine

si mi-a facut zambind cu ochiul, jucaus,

aratand cu capul inspre balonul-balena si intrebandu-ma:

“nu-i asa ca-i misto?”